Monahia Porfiria

am cancer

Mă aflam cazată într-o mănăstire. Era după-amiază și stăteam așezată lângă biserică, când a venit o doamnă cam la 70 de ani ca să se închine. După ce s-a închinat, a ieșit afară, s-a apropiat de mine, a luat binecuvântare și mi-a cerut să vorbim.

– Să vorbim… Ce vă preocupă?

– Ah, măicuță! Suferințele mele sunt foarte mari.

Doamna credea că sunt egumena mănăstirii. De aceea i-am spus:

– Nu cumva vreți să vorbiți cu stareța?

– Nu, ci cu dumneavoastră.

– Să fie binecuvântat! Vă ascult.

– M-am îmbolnăvit de cancer, dar prin minune m-am vindecat. De aceea Îl slăvesc pe Dumnezeu zi și noapte. Eram căsătorită de 25 de ani, am trei copii. Financiar, o duceam destul de bine. Soțul meu s-a îmbolnăvit și el de cancer și a murit. Vi le spun cam încurcate, nu-i așa?

– Nu contează, o scoatem noi la capăt.

– Așadar, eram o familie foarte unită și aveam multă dragoste între noi, până când m-am îmbolnăvit de cancer. Soțul meu nu a putut să ridice greutatea bolii mele și s-a legat cu o prietenă de-a mea, care venea foarte des în casă.

– Prietena dumneavoastră era necăsătorită?

– Nu, ci căsătorită și avea și un copil. Soțul nu a întârziat să-mi ceară divorț, ca să se căsătorească cu ea. De îndată ce am auzit, parcă am căzut din nori, și eu, și copiii noștri. Nopți nesfârșite plângeam continuu… Mintea mea nu putea concepe așa ceva. Acum când aveam nevoie de el mai mult ca niciodată, mă părăsea pentru alta.

Știți ce înseamnă să fii bolnavă, să aștepți din clipă în clipă să-ți bată la ușă moartea, să-i simți răsuflarea, iar soțul să curteze altă femeie și să ceară divorț? Să te părăsească omul pentru care te-ai luptat atâția ani, cu care ai făcut copii, pe care l-ai sprijinit în toate clipele grele și în ceasul cel mai greu să vrea să te părăsească. Cuțit cu două tăișuri a străbătut inima mea.

În cele din urmă mi-am făcut inima piatră, am discutat cu copiii mei și am hotărât să-i dau divorț. M-am gândit: „De vreme ce peste puțin voi muri, să-și refacă viața. Este încă tânăr…”. De îndată ce i-am spus că-i dau divorț, și-a strâns lucrurile și a plecat de acasă. În clipa când a plecat de acasă, am crezut că se va prăbuși casa peste mine și mă va strivi. Simțeam o singurătate cumplită, un gol în suflet… Îmi venea să strig, să urlu, dar vocea nu mă asculta, mă trădase și ea…

Tristețea a înrăutățit boala. Mi-am spus: „Până aici a fost! Tot ce am trăit, tot ce am petrecut, tot ce am câștigat până acum, toate s-au terminat aici!”. Frica morții împreună cu singurătatea mă îngrozeau. Fără să-mi dau seama cum, mi-am amintit că în camera copiilor era o icoană a Maicii Domnului, pe care mi-o dăruiseră. Am îngenuncheat înaintea ei și am început să mă rog. Aceasta am făcut-o pentru prima oară în viața mea.

Niciodată nu mă gândisem că există Dumnezeu, Maica Domnului, Sfinții, fiindcă niciodată nu avusesem nevoie de ei; toate fuseseră roz în viața mea. La Dumnezeu credeam că merg cei care sub soare nu au soartă, aceia care sunt plini de probleme și necazuri. Eu mă simțeam foarte bine, de aceea nu aveam nevoie de El. De atunci, așadar, de când m-am rugat Maicii Domnului cu multă fierbințeală, durerea despărțirii s-a mai ușurat; chiar și durerile bolii deveniseră suportabile, iar moartea încetase să mă mai înfricoșeze.

Viața mea a intrat pe făgașul lui Dumnezeu, după o spovedanie sinceră a tuturor greșelilor mele, a păcatelor și mai ales a disprețului pe care-l arătasem față de Dumnezeu. După doi ani de la plecarea soțului meu, rănile mele se vindecaseră, iar moartea nu mai venea; ai fi zis că mă uitase.

Într-o dimineață a sunat cineva la ușă. A deschis fata care mă îngrijea. A venit și mi-a spus: „Este soțul dumneavoastră”. I-am spus să-l lase să intre. Când a intrat în camera mea, l-am văzut foarte palid și extenuat. Fără să vorbească, a îngenuncheat lângă patul meu și-mi cerea iertare plângând. „Ce ai pățit de plângi așa?”. „Iartă-mă pentru răul pe care ți l-am făcut. Nu puteam să înțeleg ce înseamnă să ai cancer. Nu puteam să înțeleg cum este să simți moartea apropiindu-se de tine, să-i simți răsuflarea!”. „Și acum ce te-a făcut să înțelegi?”. „Am și eu cancer și medicii mi-au dat șase luni de viață. Și îndată a început să plângă în hohote. „Femeia cu care m-am căsătorit, m-a părăsit. Acum înțeleg durerea ce ți-am pricinuit-o cu plecarea mea. Iartă-mă! Iartă-mă!”. „Te-am iertat! Nu te mai gândi la asta! Și acum ce ai de gând să faci?”. „Nu știu, sunt deznădăjduit. Nu pot să mă gândesc la nimic. Toate sunt negre și fragile ca pânza de păianjen. Mă mustră conștiința pentru răul ce ți l-am făcut. Am distrus familia mea, copiii mei, te-am trădat și pe tine! Pe tine, care cu atâta dragoste ai stat alături de mine. Și dacă astăzi sunt realizat, sunt datorită ție. Nu știu ce s-a întâmplat în sufletul meu, că de îndată ce am auzit cuvântul „cancer”, m-a cuprins groaza. De aceea am plecat cu K. și acum uite că m-a găsit cancerul și pe mine. Voi înnebuni! Șase luni de viață! Șase luni de viață!” spunea într-una. „Iartă-mă! Iartă-mă!” Și tot repeta într-una…

Mi-a fost milă de el și i-am spus: „Dacă vrei, vino să stai aici. Cel puțin să se bucure copiii de tine și să te îngrijească fata. Eu nu te pot ajuta, nu pot să-ți ofer nimic, căci cu boala mea am devenit neputincioasă”. „Îți mulțumesc! Îți mulțumesc! Ai o inimă mare, care știe să ierte…”. A doua zi a venit acasă cu o valiză cu haine. Cu aceeași valiză cu care plecase… Dumnezeu m-a înarmat cu o asemenea putere sufletească, încât nu doar că l-am iertat, ci m-am străduit să-l ajut sufletește. Am încercat să-i vorbesc despre Dumnezeu, dar din nefericire nu voia să audă nimic. Gândul la moarte și durerile l-au răpus. A trăit trei luni, trei luni înfricoșătoare… Psihologic, devenise o zdreanță, din pricina gândului la moarte. Cât despre mine, m-am apropiat de Dumnezeu cu atât de multă pocăință, încât Dumnezeu a privit la pocăința mea și a săvârșit minunea! Cancerul a dispărut! Soțul meu a murit peste trei luni, iar eu am rămas vie. Cum să nu-L slăvesc zi și noapte pe Domnul?

– Cu adevărat vă felicit, pentru că v-ați întors chiar și în ultima clipă la Dumnezeu, cu multă pocăință și smerenie. Ați văzut cât de bun este Dumnezeul nostru? Cum chiar și în ultima clipă Își întinde mâna și ne dăruiește iertarea? Dar, din nefericire, noi oamenii așteptăm să ajungem în ultima clipă ca să ne apropiem de El. Dar fie și așa să ne apropiem de El!

Fragment din cartea Monahiei Porfiria – Ascultă-mă!
ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.