De vreo câteva zile îi apare bărbatul în vis. Stă îmbrăcat frumos, se uită la ea și tace. „Ce-i, mă?”, întreabă ea, dar el tace, mut-pământ. Ea îl roagă: „Mite, să nu mă chemi la tine, că mai am grijuri. Lasă-mă să duc fetița la Radu Vodă! P’-ormă, mai vedem!”. Doar atunci, palid și posomorât, Mitu dă din mâini, într-un gest de lehamite pe care femeia i-l știe foarte bine din timpul vieții („Când era beat, uite-așa vântura din mâini”) și pleacă.
Aici se termină întotdeauna visul
El se-ntoarce în aburul lui, iar ea rămâne pe pământ – cu drumurile la Biserica de cancer din București. Din satul Strejnic spre Capitală, la mănăstire, în zbor de pasăre sunt câțiva kilometri buni.
Elena Ilieș, zisă „a lu’ Geneva”, coboară la Gara de Nord și-o apucă poticnit spre blocurile murdare, trăgând „coșâlca” de bagaj. Merge la mănăstire și o spune tuturor („Până la Radu Vodă, la Biserica de cancer, că am o nepoțică de leucemie”), cu aerul că repetă o știre care-a deschis edițiile de ziar. Când e drumul drept, se închină și se minunează că o poartă Dumnezeu ca-n palmă. Ocolește mașini, florărese obeze, câini vagabonzi și fanți de cafenea. Când i se pare că-i urcuș, își trage sufletul și își potrivește străvechiul batic pe cap, într-o succesiune de gesturi memorate în ultimii 2000 de ani: trage de colțuri, le prețăluiește jumătatea, întinde, pliază, răsfrânge textura de bumbac pe frunte, o trage spre ochi, o așează pe obraz: obraz îngust, în care supărările au săpat.
„A lu’ Geneva”
De ce „a lu’ Geneva”? „Așa-i zicea oamenii din sat, bărbatului meu: îi ziceau Geneva, că era priceput la toate”, explică Ilieș. Mitu, răposatul, era supranumit „Geneva”, iar ea era numită, firesc, „a lu’ Geneva”! Până și răposatul mai intra în jocul ăsta, îl auzeai câteodată cum strigă: „Ceara ta, Genevo, adu-mi țigările de pe poliță!”. Și ce-are „Geneva” cu „priceperea”?
Elena Ilieș ridică din umeri. Nu știe, da’ are ceva! „Mitu e mort, l-a tăiat trenul! A venit mai apoi altă nenorocire: acum trei ani, mi-au găsit nepoțica cu leucemie. Copilul uneia dintre fetele noastre.”, povestește ea. „De-atunci mă lupt prin mănăstiri, pentru copilul ăsta, și mă rog la Maica Domnului și la Iisus, și la Sfântul Nectarie, să mă ajute. La doctori nu mă mai duc, că doctorii cer bani și multora nu li-i milă. Ei stau cu durerea la masă, ce să-i mai înduplece? Am vărsat ligheane de lacrimi. Ligheane de lacrimi! Ce știu face acum, cu nepoțica, mă-nvață Cel-de-Sus.” Să se înlocuiască Ministerul Sănătății cu un Minister al Celui-de-Sus? Femeia „a lu’ Geneva” nu știe: „Tot rău e maică, viața noastră, care-i minister, care nu e.”
Cu heruvimii…
… a prins-o odată noaptea la Radu Vodă: a spus rugăciunea pentru cancer, apoi a turnat lumânări până aproape de miezul nopții, apoi iar a spus rugăciunea, iar a turnat lumânări. A uitat de ultimul autobuz. A dormit chinuit pe o bancă spartă și a visat că au dus-o heruvimii sus, acolo unde păsările merg pe jos: „M-au luat îngerii pe sus și m-au dus undeva, înăuntru.”, povestește ea: că era un „înăuntru” acolo.
Mai apoi a intrat Mitu și s-a uitat încruntat la ea „Ce-i, mă?” a întrebat ea, dar el nu i-a spus nimic, că nu era nimic de spus: vezi bine, știa și el, fetița era tot bolnavă, nimeni nu o ajuta, alerga de atâția ani prin spitale și nici țara nu se simțea prea bine.
Ce țară bolnavă putea ajuta o fetiță bolnavă?
Spre dimineață, Elena Ilieș zisă „a lu’ Geneva”, s-a trezit pe banca rece, și-a așezat baticul străvechi și a plecat umilă spre șosea: s-a uitat puțin în jos, încălțase pantofii cei noi dar i s-a părut că merge desculță spre nicăieri.
Niciun comentariu până acum