Credinţa poate mişca munţii din loc: cuvinte pe care le cunoaştem prea bine, dar care pentru mulţi indică nişte ţeluri depărtate, de neatins. Şi, totuşi, există cineva care le-a transpus în viaţă: este vorba de o persoană la fel ca noi, care, prin credinţă (ea a folosit tot timpul termenul de “gîndire pozitivă”, dar poate este vorba despre acelaşi lucru), s-a vindecat singură de duşmanul numărul 1 al epocii noastre: cancerul.

Persoana aceasta se numeşte Monique Couderc, este franţuzoaică şi protagonista unei aventuri la limitele incredibilului, trăită pe propria-i piele şi înfruntată zi de zi cu mare curaj.

Povestea lui Monique se poate rezuma în cîteva cuvinte: la un moment dat al vieţii sale, ea află că are o tumoare, dar, în loc să se încredinţeze medicinei oficiale, ea refuză rituala operaţie şi obişnuitele iradieri şi, singură, în mod intuitiv, apucă o cale “naturală” care o duce la vindecare. Astăzi, cînd se vorbeşte atîta despre medicina alternativă, despre moduri diferite de vindecare, despre cauze psihice care s-ar afla la originea atîtor boli, poate şi a cancerului, povestea lui Monique se dovedeşte a fi exemplară, întrucît ea indică noi posibilităţi, care, cu siguranţă, există înăuntrul nostru, precum şi în natura care ne înconjoară şi care aşteaptă doar să fie recunoscute şi utilizate. Monique, de altfel, nu oferă reţete de-a gata, nu prezintă drept posibila victorie a tuturor ceea ce a fost doar victoria sa personală: cu umilinţă şi curaj, ea se oferă pe sine ca model, arătînd că, în afară de terapiile oficiale, există şi alte căi, alte direcţii care se pot dovedi extrem de eficace.

“La sfîrşitul lui 1972”, povesteşte Monique Couderc, o doamnă blîndă, subţire ca o trestie, dar puternică şi sigură pe ea, “în urma unui control de rutină am aflat că am o tumoare la colul uterin. Biopsia a demonstrat că era vorba de clasa V, cea mai periculoasă. Pe moment, nu am reuşit să realizez acest lucru, nu am avut reacţii, nici măcar de frică: dar am început imediat să reacţionez, atunci cînd, chiar după verdict, medicul mi-a indicat calea de urmat: ablaţiunea aparatului genital, iradieri. Din instinct, m-am opus cu fermitate, simţeam că nu aceasta era calea de urmat, sau cel puţin că nu era singura. Ştiam că operaţia nu ar fi extirpat rădăcinile răului, întrucît ea nu ar fi putut elimina condiţiile în care acesta s-a dezvoltat. Extirparea unei tumori înseamnă, de fapt, eliminarea unui simptom, dar cauzele rămîn: iar cauza trebuia s-o caut singură”.

Monique a fost şi la alţi medici, s-a informat dacă existau şi alte posibilităţi, alte metode de tratament, dar răspunsul era mereu acelaşi: era nevoie de o intervenţie chirurgicală şi, cu cît mai repede, cu atît mai bine. Ea, însă, a refuzat să se lase operată şi din acel moment s-a aflat complet singură.

“Alegerea mea”, explică Monique , “nu a fost o faptă raţională, ci intuitivă. Eu cred că avem cu toţii o formă de intuiţie care ne permite să alegem ceea ce poate fi benefic şi să refuzăm ceea ce poate face rău. Aşa am făcut eu, şi în felul acesta mi-am atras ostilitatea medicinei oficiale, care nu înţelegea deloc cum de am îndrăznit eu să intervin personal la nivelul maladiei şi al vindecării mele. Dar eu ştiam, cu o siguranţă absolută, că trebuia să găsesc o cale mult mai interiorizată, mai solitară, în aparenţă mult mai dificilă, dar infinit mai potrivită şi mai compatibilă cu modul meu de a gîndi, de a simţi, de a trăi, de a judeca. Mi-am asumat un risc, dar am făcut-o în mod conştient şi responsabil. Fapt este că, brusc, m-am simţit responsabilă de acest trup care mi-a fost încredinţat şi care nu ştiusem să-l apăr. Pentru că noi sîntem cei care, prin modul nostru de viaţă, nu ştim să ne păstrăm şi să ne ocrotim pe noi înşine. Multe elemente contribuie la aceasta: condiţiile materiale, ca alimentaţia greşită, aerul poluat, solul deteriorat, perturbaţiile magnetice, modificările climatice şi atmosferice; şi, în sfîrşit, factorii psihici, ca stress-ul, depresiile, tensiunile, pe lîngă anumiţi factori ereditari, proprii fiecărui individ. Toate acestea produc îmbolnăvirea trupului nostru, care, nu trebuie să uităm, este templul spiritului nostru. Este de neconceput să ne ocupăm numai de trup, fără să ţinem seama de spiritul şi de mintea care îl însufleţesc şi, prin urmare, nu se poate spera să se intervină numai chirurgical în funcţionarea tainică a unor celule şi ţesuturi: tratamentul trebuie să fie fizic şi psihic totodată, lucru care nu are nimic de-a face cu medicina simptomatică şi traumatizantă. Eu am refuzat orice legătură cu aceasta şi am mers înainte singură, înarmată numai cu speranţa că voi reuşi să deblochez mecanismul care produsese boala şi că voi reuşi să-mi redobîndesc integritatea pierdută. Trebuia să urc pe cursul fluviului pînă la izvor, pînă la cauza răului…”.

La început, Monique nu a avut nici un ajutor, dar apoi, treptat, familia i-a înţeles poziţia şi, tot astfel, cîţiva prieteni. A cunoscut, de asemenea, un medic, pe dr. De Tymowski, acupuncturist, care prin tehnicile lui i-a restabilit puţin energiile vitale pe care le vedea dezorganizate, dar mai ales a încurajat-o, a sprijinit-o, a realizat pe lîngă ea ceea ce trebuie să însemne adevăratul rol al medicului: să-l ajute pe bolnav să se cunoască pe sine şi să-şi găsească propria cale. “În cazul meu”, spune Monique, “să lupt în felul meu împotriva cancerului, care îmi apărea ca expresie şi ca rod materializat ale erorilor noastre autodestructive, un soi de sinucidere a omenirii de astăzi, care a uitat că face parte din natură şi care a început să trăiască în afara acesteia”.

Primul pas al lui Monique pe calea curajoasă pe care a întreprins-o a fost următorul: ruperea cu condiţiile care făcuseră posibilă instaurarea unei atît de grave anarhii celulare, procedînd la o purificare completă şi profundă a organismului ei răvăşit. A început atunci o dietă vegetariană strictă: fără alcool, fără zahăr, fără cafea şi tutun. “Apoi”, povesteşte curajoasa franţuzoiacă, “alimentaţie pe bază de pîine naturală, verdeţuri proaspete, fructe proaspete şi uscate, de pildă, sîmburi de caise ale căror virtuţi anti-tumorale erau bine-cunoscute hinduşilor; infuzii vegetale, comprese cu argilă, pămînt care acţionează prin intermediul radiaţiilor naturale şi al oligo-mineralelor pe care le conţine, fapt ignorat de aşa-numitele popoare “civilizate”, dar bine cunoscut de aşa-numitele popoare “primitive”; exerciţii respiratorii pentru oxigenare mai bună, viaţă la ţară. Dar mai presus de toate, eu socoteam fundamentală a organismului dieta restrictivă pe care o adoptasem, completată cu aportul de oligo-minerale, cu scopul de a uşura sarcina funcţională meu, care în mod evident era intoxicat: intoxicare datorată multor factori. De o importanţă vitală consideram, de asemenea, a fi atitudinea mentală senină şi pozitivă pe care am încercat să mi-o menţin tot timpul, deşi nu mi se ascundeau riscurile pe care le comporta alegerea mea”.

Rezultatele acestei prime “curăţiri” nu s-au lăsat aşteptate: în numai cîteva luni, cancerul a regresat de la clasa V la clasa IV. În momentul acesta, Monique a făcut pasul decisiv, cheia de boltă a vindecării ei: postul, practică străveche al cărei sens s-a pierdut în prezent, care permite purificarea şi repausul total al unui organism obosit. Deşi nu mai fusese bolnavă înainte vreme, Monique Couderc citise multe cărţi din domeniul medical şi îşi pusese, de asemenea, problema cancerului şi a originii lui: prin urmare, unele cunoştinţe nu îi erau străine. Ea ştia că postul poate produce efecte miraculoase, atît la nivelul fizic cît şi moral, şi a optat, deci, pentru terapia aceasta, care, considera ea, avea să-i purifice definitiv organismul. A optat, tot în mod intuitiv, pentru un post de trei săptămîni, perioadă lungă pentru un fizic slăbit cum era al ei. Totuşi, era sigură că încrederea pe care o avea în acest mijloc avea să săvîrşească miracolul.

Cum a parcurs Monique acele trei săptămîni, s-o lăsăm pe ea să povestească: este o mare lecţie de forţă şi de curaj, de credinţă în resursele spiritului şi ale naturii. “Am ales Anglia şi un loc retras, aproape monahal, o localitate de cură la ţară, indicată de un medic hindus, expert în posturi: acesta, de altfel, nu mi-a promis nimic, mi-a spus numai că se va limita să supravegheze efectele postului asupra organismului meu. Iar asupra acestui lucru, eram întru totul de acord: nimeni nu vindecă pe nimeni, medicul nu poate pretinde altceva decît să-l ajute pe bolnav să-şi mobilizeze propriile resurse personale. La început, nu am avut probleme. Locul pe care îl alesesem era cel mai potrivit pentru scopul meu: localitate la mare, lipsită de industrie, şi prin urmare, sănătoasă; multă verdeaţă, aer curat. În primele zile făceam plimbări lungi: dat fiind că celulele cancerigene sînt suboxigenate, mă gîndeam că o supraoxigenare naturală, prin plimbări în locuri sănătoase, ar constitui un element important al vindecării. În continuare, nu am permis trupului meu decît un soi de viaţă vegetativă: trebuia să-mi drămuiesc corect modestele mele forţe fizice, să-mi economisesc energia pînă în ultimele detalii. Am renunţat aşadar, la plimbările de-a lungul plajei şi rămîneam culcată pe pajişte, aspirînd miresmele de rosmarin şi de tuia şi bucurîndu-mă de cîntecul păsărilor. Eram senină, simţeam că trista în-tîmplare care mă adusese aici era pe cale de a se transforma în ceva care mă îmbogăţea, într-o maturizare interioară, intuiam că eram pe cale de a mă apropia de cunoaştere şi că personalitatea mea renăşeta. În unele zile nici nu mai ieşeam din cameră: zi după zi, viaţa mea începea să hiberneze tot mai mult, ritmul vital se încetinea. Nu au lipsit dificultăţile, tulburările, coşmarele nocturne, somnul agitat, durerea de cap, greaţa, limba încărcată, depozitul de urină, sudoarea rău-mirositoare: erau toxinele care începeau să fie eliminate. Moralul rămînea ridicat, chiar dacă fizicul era din ce în ce mai slăbit. Între timp, mintea începea să se deschidă către noi dimensiuni, către experienţe inclusiv de tip parapshihologic. Impresia că timpul şi spaţiul nu mai existau, senzaţia de contopire cu Totul, manifestări de telepatie şi clarviziune. Eram în mod constant ajutată de conştiinţa că ceea ce trăiam, nu trăiam doar pentru mine, ci şi pentru semenii mei, pentru umanitatea care suferea: şi alţii aveau să poată beneficia de experienţa mea, victoria mea putea deveni colectivă şi conştiinţa aceasta dădea efortului meu o dimensiune care mă depăşea.”

“În mine se înfăptuia o mare lucrare de eliberare fizică şi mentală. În cele din urmă, cele trei săptămîni au trecut, chiar dacă am parcurs literalmente în genunchi ultimele etape ale drumului pe care îl apucasem. Treptat-treptat, am revenit la viaţă, am început să mă hrănesc: a fost însă nevoie să trec printr-o convalescenţă de lungă durată. Şi, în cele din urmă, am fost în măsură să părăsesc clinica şi să mă întorc în Franţa. În cele trei săptămîni nu băusem decît apă distilată, circa 16 litri în 21 de zile”.

Abia revenită în Franţa, Monique şi-a făcut din nou analizele, care au arătat că tumora regresase pînă la stadiul III: “Această din urmă victorie a dat aripi voinţei mele, făcînd să crească liniştea mea interioară. Mi-am îngăduit alte două luni de convalenscenţă la ţară: viaţa sănătoasă, plimbări în aer liber, alimentaţie simplă şi naturală, strict vegetariană. Simţeam, ştiam că, chiar dacă vindecarea nu era încă vizibilă, procesul de revenire la armonie începuse şi era ireversibil. Cred că vindecarea se petrece la nivelul corpului astral, în planul subtil, adică în cîmpul magnetic ce ne înconjoară, şi că de la acesta se transmite corpului fizic: procesul acesta cere timp, dar este sigur. Umblam cît se poate de des cu picioarele goale, pentru a elimina, prin această luare de contact cu pămîntul, excesul de electricitate statică ce caracterizează stările patologice, în special cancerul: practicam în acelaşi timp tehnici yoga. Dar mai ales alungam orice gînd despre înfrîngere şi încurajam, în schimb, gîndurile despre reuşită. La întoarcerea în oraş, tumora a fost clasificată la clasa II, şi după alte trei luni de viaţă echilibrată, de exerciţii fizice, de meditaţie, victoria a fost eompletă: clasa I, vindecarea totală. Trecuse exact un an de cînd mi se pusese diagnosticul de cancer în stadiul cel mai grav”.

De atunci, vindecarea lui Monique este completă. Au trecut mai mulţi ani, în timpul cărora ea se supune cu regularitate unor teste: şi totul este perfect. Pentru a-şi menţine sănătatea, Monique, de altfel, nu se lasă la voia întîmplări: “Îmi controlez alimentaţia, ţin lunar un post de 48 de ore şi anual un post de o săptămînă, fac exerciţii fizice, caut să mă fortific pe dinăuntru, spiritual, să văd partea pozivită pînă şi în cele mai mărunte aspecte ale vieţii. Consider că vindecarea mea este de acum solidă, atît pe planul fizic, cît şi pe cel psihic, lucru extrem de important”.

Din 1972, de cînd Monique a apucat-o pe drumul solitar care avea să o ducă la vindecare, lucrurile s-au schimbat mult, pentru că numărul vindecărilor obţinute prin aceleaşi mijloace folosite de ea s-a înmulţit, şi mărturiile de asemenea, în toate ţările. Între timp, Monique a scris o carte – Mi-am învins cancerul – pentru a povesti bătălia sa, ea ţine conferinţe şi participă la congrese, explicînd că există moduri diferite de a înfrunta boala şi arătînd ce este medicina naturală. Demnă de menţionat este concepţia despre boală pe care şi-a format-o această femeie puternică şi curajoasă.

“Eu cred”, spune Monique Courderc, “aşa după cum credea şi Hypocrate, că trupul nu este constituit din comparimente independente, ci este o unitate fizică, mentală şi spirituală. Boala nu poate fi, prin urmare, o entitate de sine stătătoare, ci o verigă dintr-un lanţ de cauze şi efecte care începe cu mulţi ani în urmă în viaţa unei persoane. Ea este rodul unei axfixii celulare, a unei intoxicări fizice, nervoase, mentale şi morale. Atunci cînd nivelul toxic atinge o anumită cotă, sistemul imunologic nu mai face faţă şi anumiţi viruşi care ar fi rămas în stare latentă, preiau rolul de detonatori. Şi, potrivit cu gradul de toxicitate, cu energia vitală a organismului, cu tendinţele ereditare, toxicitatea va degenera într-o stare cancerigenă sau în alte maladii degenerative ca diabetul, tuberculoza, paralizia, bolile cardiace etc. Îmi dau seama că această concepţie a mea este personală, profană şi nu lipsită de diletantism ştiinţific, dar ea mi-a permis să scap din angrenajul kafkian căruia, în prezent, nimeni nu i se poate sustrage. Soluţia poate veni numai dintr-un efort colectiv şi dintr-o mai bună cunoaştere a forţelor naturale existente în om şi în Univers. Astăzi nimeni nu ţine seama, în tratarea bolilor grave, de elemente fundamentale, cum ar fi un mediu sănătos şi o alimentaţie corectă, nimeni nu ne învaţă cum să luptăm pentru a ne mobiliza toate forţele şi resursele fiziologice şi menatle de care dispunem, nimeni nu ţine cont de procesul interior de purificare şi armonizare care poate fi de un atît de mare ajutor. Eu sînt sigură că există mijloace pentru sporirea potenţialului de apărare şi prevenţie existent în fiecare dintre noi. Şi mă gîndesc că atunci cînd omul va înţelege ce avantaje ar putea obţine de la forţele interioare, spirituale, lumea va progresa într-o singură generaţie mai mult decît în 4 generaţii precedente!”

de PAOLA GIOVETTI, din Ziarul Tricolorul,
31 Mai 2010, 1 Iunie 2010, 2 Iunie 2010