Ikaria este o insulă grecească situată în Marea Egee, la vreo 70 de kilometri distanţă de coasta Turciei, care are cam 256 de kilometri pătraţi, 10.000 de locuitori şi o reputaţie veche de secole pentru longevitatea insularilor săi.

dieta Moerman

Dan Buettner scrie, pentru New York Times, despre ce anume s-ar putea ascunde în spatele misterului acestei longevităţi, într-un articol care va apărea şi ca parte dintr-o poveste mai complexă în ediţia de luna viitoare a revistei National Geographic.

Alimentaţia bazată pe legume, ceaiurile de plante, mierea, vinul, aerul curat şi sărat, absenţa unui port care să industrializeze insula, stilul de viaţă lipsit de prezenţa ceasurilor, condus numai după natură, socializarea zilnică, somnul de după-amiază, trezitul târziu dimineaţa, lipsa stresului, autosuficienţa, genetica, grădinăritul, credinţa – toate aceste aspecte au fost studiate, rând pe rând, în cazul comunităţilor longevive, precum cea din insula Ikaria.

Separat sau împreună, sunt considerate factori care duc la o speranţă (atinsă) de viaţă de până sau chiar peste 100 de ani. În vreme ce cercetătorii se dau peste cap să descopere secretul, cauzele longevităţii de aici şi dacă acestea ar putea ajuta la nivel global societatea să îşi prelungească speranţa de viaţă, oamenii de pe insulă nu sunt curioşi să ştie de ce trăiesc aşa de mult. „Pur şi simplu am uitat să murim”, i-a răspuns o bătrână de 101 ani autorului articolului din NYTimes. Alţii dau vina pe aerul de calitate sau pe vinul deosebit provenit din podgoriile ikariene. Reputaţia insulei, ca loc bun pentru sănătate, datează de acum 25 de secole, când grecii veneau aici pentru izvoarele cu apă termală.

Dan Buettner a cunoscut un bătrân grec, veteran de război, pe nume Stamatis Moraitis (foto sus), care a ajuns în anul 1943 în SUA, pentru tratament medical în urma unei răni prin împuşcare. Omul s-a stabilit în SUA, unde a lucrat, s-a căsătorit, a crescut trei copii, şi-a cumpărat casă şi maşină. Însă, în 1976, a fost diagnosticat cu cancer la plămâni. Nouă doctori au confirmat diagnosticul şi i-au mai dat şase luni de viaţă. Moraitis trecuse de 60 de ani. Mai intai s-a gândit să rămână în America, să facă tratamentele agresive împotriva tumorii, să fie alături de copii când se va stinge. Dar în final a ales să se întoarcă pe insula lui natală, Ikaria, ca să fie îngropat alături de strămoşii lui, într-un cimitir umbrit de stejari, cu privelişte spre Marea Egee.

Împreună cu soţia lui, Elpiniki, s-a mutat aici. Încetul cu încetul, şi-a regăsit credinţa. Se pregătea să moară. Şi-a regăsit vechii prieteni, cu care a început să bea vin zi de zi („măcar să mor fericit”, se gândea omul). Cum după o vreme s-a simţit mai bine, a început să lucreze grădina, a plantat una – alta în ea. Să se bucure soţia de roade, se gândea el. După şase luni, Moraitis nu a murit. S-a gândit să cureţe via familiei şi să o pună pe roate. Şi-a creat o rutină zilnică, în care muncea, îşi lua timp liber, dormea, vorbea cu vecinii, se bucura de viaţă. A ajuns să producă 400 de galoane (= 1500 litri) de vin pe an. Acum are 97 de ani, dar el spune că este mai bătrân de atât, că are 102, de fapt. Soţia lui a murit în această primăvară, la vârsta de 85 de ani.

Moraitis nu mai are cancer de mulţi ani. Nu a luat niciodată medicamente şi nici nu a făcut vreun tratament. Cancerul pur şi simplu a dispărut, a plecat din el, aşa spune omul. Obiceiurile lui sunt simple, viaţa, chiar şi după moartea soţiei, este la fel: grădina, via, vecinii, o sticlă de vin, poveştile, somnul de după-amiază. „Cum crezi că ai scăpat, totuşi, de cancerul la plămâni?”, l-a întrebat Buettner, mânat de curiozitatea firească. „A dispărut. Am mers înapoi în America, la vreo 25 de ani după ce m-am mutat aici, ca să mă duc din nou la doctori, să mă consulte şi să îmi explice ce s-a întâmplat”, i-a mărturisit bătrânul. „Şi?”. „Şi doctorii mei erau toţi morţi”.

Vă invităm să citiţi întreaga poveste a insulei Ikaria (şi a studiilor realizate pentru descoperirea secretului longevităţii locuitorilor ei) pe New York Times sau, în versiunea extinsă, în revista National Geographic de luna următoare.

Sursa şi foto: NYTimes