Marţi, 30 august 1988, în jurul orei 12,30. Am deschis cu greutate ochii, buimăcită de anestezie. Mă chinuia o durere cumplită de cap şi o slăbiciune îngrozitoare. Am început să constat că eram bine „ancorată”de patul de reanimare: tub de oxigen, transfuzii, tub de dren. Vorbeam cu greutate şi eram speriată. Simţeam că trecusem prin ceva greu şi mi-era frică pentru ce va urma. Număram minutele, orele, aşteptând ca odată cu trecerea timpului să mă simt mai bine. Eram curioasă să ştiu ce diagnostic aveam, voiam să ştiu Adevărul.

Mă internasem cu diagnosticul de chist ovarian. Ecografia făcută în 5 iulie 1988 evidenţiase existenţa unui chist ovarian, baie de lichid cu diametrul de 10-12 cm. Am fost asigurată că nu este vorba de un cancer, că nu este o urgenţă chirurgicală şi am aşteptat sfârşitul lui august şi zile mai răcoroase, propice operaţiei.

Toată vara m-am gândit să-1 caut pe domnul inginer Valeriu Popa, dar îmi era frică. Mă obseda ideea că aş putea avea un cancer, instalat mai întâi la sâni, apoi extins şi la ovare. Chistul meu creştea văzând cu ochii. Ajunsesem să am o burtică respectabilă.

Post operator s-a constatat că tumoarea avusese un diametru de 22 cm, la care s-a mai adăugat şi un fibrom. Pentru că nimic nu mai era neatins s-a făcut o „curăţenie generală” la locul cu pricina.

A doua zi după operaţie am profitat de o clipă de singurătate şi m-am dat jos din pat. Voiam să-mi „fur” foaia de observaţie, să văd diagnosticul real. A treia zi m-am dus şi m-am spălat. Mă deprima mirosul de spital, de boală. Ştiam că mă voi face bine, nu ştiam cum, dar eram sigură că voi învinge. Cu zâmbetul pe buze, mai în glumă, mai în serios, încercam să aflu adevărul. Nu mi s-a spus decât că am avut o tumoare urâtă, că mi s-a scos un ovar şi o mică parte din uter.

Cu mintea mea mă şi vedeam făcând un copil peste un an!

Operaţia era imensă, m-am speriat când am văzut-o. După 4 zile am ieşit de la reanimare. Începusem să mă mişc, să citesc, să mănânc, să am grijă de flori. Dar întrebările nu-mi dădeau pace. Liniştea aparentă a durat doar câteva zile. Ori de câte ori am întrebat medicii ce este cu mine, nu mi s-a răspuns, am fost ocolită, am auzit un şir lung de bâlbâieli, sau mi s-a zâmbit dulce şi am primit un răspuns de complezenţă. Era îngrozitor că nimeni nu avea curajul să se uite în ochii mei şi să-mi spună adevărul. Au fost cele mai cumplite ore din viaţa mea, când nimănui nu-i era milă de mine şi nu-mi spunea adevărul. Acest blestemat secret profesional!

Dacă un om vrea să ştie ce are, vrea adevărul, indiferent care este, ca să ştie cu ce are de luptat, este o crimă să nu i se spună!

Numai un prost poate fi convins că face cobalt profilactic, că vitamina B6 se administrează intravenos la Filantropia, mai nou, după care ţi se face rău şi-ţi cade părul. Ori în ceea ce mă priveşte nu era cazul. Sâmbătă, 10 septembrie, am avut certitudinea diagnosticului.

Prietena mea, Luiza Steriade şi-a făcut pomană cu sufletul meu şi mi-a spus adevărul ştiut de ea: un cancer stadiul I.

După simptome, nu ştiam că este stadiul III, iar ea nu ştia nimic precis. Aşa că…

Când am avut certitudinea că am cancer, am plâns de uşurare. Mi-am dat un an de zile ca să mă fac bine. Nu ştiam ce drum voi apuca, dar eram convinsă că voi câştiga lupta. Mi s-a propus iradierea şi am refuzat. Am acceptat doar tratamentul cu citostatice.

Diagnosticul în sine nu m-a surprins. Încă din adolescenţă mi se manifestase o dereglare hormonală, un exces de foliculină şi o carenţă tiroidiană. Mama m-a dus la medic şi am început să iau de pe la 12 ani vitamina E1, între 15 şi 18 ani m-am îndopat cu origesteron, tiroton şi alţi hormoni, iar în studenţie am continuat tratamentul. Rezultatele? La 15 ani aveam 1,62 m. înălţime şi 54 kg., iar la 16 ani am ajuns la 68 kg., aveam edeme, hipocalcemii, spasmofilie. Pe la 24 de ani mi s-au rezolvat problemele, dar norocul nu mi-a surâs prea tare. Nu mi-am putut permite „luxul” de a avea copii, ceea ce, pe un echilibru hormonal fragil, a fost fatal.

În 1982 am avut un chist ovarian, care s-a resorbit după un tratament cu medroxiprocysteron. în 1985 mi s-au descoperit nişte chisturi mamare. Le-am tratat. Pe moment m-am simţii mai bine, dar din 1986 tulburările s-au agravat. Tratamentul a fost fără vreun rezultat pozitiv. în februarie 1988 chisturile erau la locul lor, mai grase şi mai frumoase ca oricând, iar eu făcusem o puternică intoxicaţie medicamentoasă. Eram ca un dalmaţian: albă, doar petele-mi erau roşii. Prin martie au urmat nişte senzaţii ciudate: dureri ovariene puternice, febră aproape permanentă. Era suficient un curent cât de mic sau să strănute cineva, ca eu să fac imediat 39°C. Oboseam repede, eram foarte palidă. Pe la sfârşitul lui mai am începui s;i simt în burta mea un rotund, ca o minge care creştea, creştea… M-am dus la doctor şi am primit o indicaţie chirurgicală.

Toată vara lui 1988 m-am simţit foarte rău. Pe lângă oboseală, mergeam cu foarte mare greutate. Pe piciorul drept abia mai puteam să calc, genunchiul stâng mi se „muia” adesea. La mijlocul tibiei drepte îmi apăruse o adâncitură în os, care se înnegrea, în zona genunchiului stâng îmi pocneau vasele sanguine şi aveam mereu hematoame. Ciclul era neregulat şi foarte dureros, nu îl puteam suporta decât cu tranchilizante. Respiram cu greu, îmi cădea părul, iar dintr-o săptămână, jumătate din zile erau rele, iar cealaltă jumătate bune. Vomam aproape tot ce mâneam. Nu-mi priau decât roşiile, pepenii şi dulciurile, fără carne, sosuri, mâncam ouă, sau brânză. Sânii îmi coceau şi curgeau, iar mamelonul intra în interior.

M-am dus la operaţie cu gândul că după, nu va putea fi mai rău. Şi cât de tare m-am înşelat! Nu am rezolvat decât o mică parte din problemă. După o săptămână îmi coceau sânii. Aveam aspectul unui aluat de pâine dospit, iar durerile de oase erau cumplite. Nu le puteam suporta decât cu ore de masaj şi cu calmante.

Acasă, am pus mâna întâmplător pe cartea lui Jean Valnet, „Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale”. Am fost convinsă imediat. Din 19 septembrie am început să-mi prepar în fiecare zi sucuri de fructe şi legume şi mi-am aplicat comprese cu foi de varză pe sâni. Drept urmare nu m-au mai durut atât de tare sânii, iar hemoglobina am văzut-o crescând până la 13,8 pe parcursul a două luni (la momentul operator aveam o anemie uşoară).

Pe la sfârşitul lui septembrie am avut o criză oribilă. Simţeam cum ceva necunoscut urcă încet pe ganglioni, apoi ajunge la creierul mic. Au urmat spasme, frisoane, vomă şi o criză vecină cu nebunia. Nici un calmant nu m-a ajutat. După aceea au început dureri puternice în zona calotei. Mă durea fiecare fir de păr în parte, mă dureau oasele capului. Mi-a trebuit multă voinţă ca să îmi ţin nervii în fire.

Am ajuns şi la oncologie. La început mă simţeam singură, speriată, apoi acest sentiment a dispărut. Am văzut atâta suferinţă în jurul meu încât nu m-am mai simţit singură, având sentimentul solidarităţii prin suferinţă cu ceilalţi.

4 octombrie 1988. Prima doză de citostatice. Nu am simţit nimic deosebit. Pe 31 octombrie a urmat a doua doză. Totul mergea aparent bine. Până în 7 noiembrie, când m-am dus întâmplător la control la Spitalul Municipal. Şi am avut parte de o nouă surpriză: intravaginal mi se formase un ţesut de granulaţie. Am fost invitată la extirpare. Dar pe lângă cauterizarea propriu-zisă am avut şi plăcerea unui chiuretaj biopsic. Fără să mi se ceară acordul, fără să fiu anunţată, fără anestezie… Acest procedeu pe care eu îl socotesc barbar m-a hotărât ca acolo, pe loc, în acel cabinet medical al Municipalului, să jur că nu voi mai călca pe la chirurgie decât ca să mi se constate vindecarea şi să îl caut pe dl. ing. Valeriu Popa. Cale de mijloc pentru mine nu mai exista. Nu puteam accepta ideea de a merge din operaţie în operaţie, din chinuri în chinuri tot mai mari, de a-mi lăsa părţi din corpul meu prin diversele cabinete medicale, pentru ca în final să mor. Asta era chin nu viaţă, iar eu nu puteam accepta o asemenea perspectivă! Ori trăiam în forma în care eram, ori muream, nu aveam de ales! Ştiam de la oncologie că aveam ganglionii prinşi şi focar activ la sânul stâng. Toate acestea mi-au fost sugerate, iar eu am controlat ganglionii prietenelor mele şi m-am convins de adevăr.

L-am căutat pe dl. ing. Valeriu Popa, am primit tratamentul pe care trebuia să-l urmez şi am pornit la „atac”. M-am hotărât să fiu propriul meu cobai. Dacă mergea, bine, dacă nu, renunţam. În ce hal eram? Mergeam cu mare greutate, oboseam dacă urcam un etaj, iar dacă îl urcam şi pe al 2-lea ameţeam; mă uitam cu invidie la ‘Texan” (căţelul d-lui Popa) care, sărind cu labele din faţă pe uşa de la intrare, reuşea să o deschidă. El nu avea dificultăţi, eu da. Făceam febră aproape permanent, respiram cu greutate, eram pământie la faţă. Rana de la chiuretajul biopsie nu mi se mai închidea şi aveam o scurgere vaginală de culoare verde-maronie. Sânii îmi coceau şi le simţeam febra interioară de la 10 cm distanţă, iar durerea coborâse pe ganglion până la cot. Ficatul se simţea tare şi tumefiat, iar cu pofta de mâncare stăteam prost.

Mâncam şi mă străduiam să nu vomit, pentru că ştiam că anorexia şi voma sunt finalul. Simptomele mele coincideau cu cele ale unei vecine de pat din spital, despre care ştiam că mai avea cam două luni de trăit.

Aflasem că am avut pete pe intestine şi partea stângă a sistemului ganglionar atinsă. Hotărârea mea era luată. Era datoria mea de om să încerc absolut totul pentru a-mi salva viaţa. O clipă am încercat să mă imaginez moartă, în sicriu. Am respins imaginea. Nu puteam accepta ideea morţii fără să-mi fi îndeplinit misiunea în viaţă, să-mi las existenţa neîmplinită.»

Ajunsă în acest moment de cumpănă al vieţii sale, Doiniţa s-a hotărât să înceapă lupta.

«Sâmbătă, 19 noiembrie 1988, am început tratamentul. Totul a debutat cu o criză puternică. Crizele se succedau săptămânal. Cum era? Mă durea tot corpul, oase, sâni, ganglioni, toată carnea de pe mine, fiecare fir de păr din cap, dinţii, până şi plombele din gură (îmi venea să-mi smulg lucrările dentare), făceam febră, vomam.

Seara, când mă culcam, parcă mă cufundam într-o mare neagră. Mă întrebam dacă dimineaţa o să mă mai scol. Şi mă sculam! De multe ori plângeam, întrebându-mă ce păcate ispăşesc, plângeam pentru că nu voiam să mor la 34 de ani. Dar chinul mi-a fost răsplătit curând. După trei zile de tratament mi s-a schimbat aspectul şi mirosul secreţiei vaginale, iar după o săptămână mi s-a închis rana de la chiuretajul biopsic, hemoleucograma s-a îmbunătăţit.

Trombocitele au urcat de la 100000 la 215000, iar leucocitele de la 2200 la 4800. Hemoglobina era bună datorită sucului de sfeclă.

Timp de 45 de zile am avut următorul regim de viaţă:

  • dimineaţa, făceam igiena cavităţii bucale, gargara cu ulei, raclajul limbii şi mestecatul mălaiului, apoi o clismă cu rostopască.
  • la ora 11 luam 3 linguri de orez crud înghiţit cu 1/2 litru de apă distilată.
  • la ora 13 luam 125g grâu încolţit cu 25g miere, 25g. nucă şi o salată făcută din 2 mere, 4 linguri sfeclă roşie, 2 linguri morcov, 2 linguri ţelină, 1 lingură ridiche neagră.
  • la ora 18 mâneam acelaşi meniu ca la ora 13, numai că schimbam soiul de mere din salată, iar la ora 21 beam o ceaşcă de ceai de cimbrişor şi mâncam 30 de seminţe de dovleac. În caz de sete beam ceai de salvie, seara la culcare făceam a doua clismă (cu tătăneasă) şi o spălătură vaginală (o seară cu ceai de nalbă, a doua seară cu ceai de gălbenele, apoi cu ceai de coada calului), iar noaptea îmi aplicam pe sâni comprese cu foi de varză.

Deşi slăbeam în greutate, mă simţeam uşoară şi din ce în ce mai în puteri. După trei săptămâni de tratament au apărut şi probleme cu inima. Aveam uneori senzaţia că nu o să reziste şi o să se frângă.

M-am dus la control la dl. Popa şi dumnealui m-a liniştit. Inima era puţin afectată din cauza schimbărilor mari care se produceau în organism, dar nu se îmbolnăvea. În acea perioadă eliminam masiv toxina prin fecale, urină, salivă, transpiraţie (puternică şi urât mirositoare), iar foaia de varză trăgea intens din tumori (frunzele îşi schimbau culoarea şi mirosul). Eram speriată de ce puteam să elimin!

M-am încăpăţânat să continui şi tratamentul cu citostatice. Dar după doza din decembrie a urmat un dezastru. Pe 26 mai mi s-au administrat 50 mg. farmorubicin şi pe data de 27 mai, 70 mg. de platinol. Abia am ajuns acasă că s-a declanşat voma. Între orele 15 şi 16 am vomat de 11 ori, iar până la ora 21, de 23 de ori. Nu puteam să beau nici o linguriţă cu apă. Dădeam totul afară. Cred că am vomat şi sufletul din mine. A doua zi nu am mai vomat decât de două ori şi am reuşit să beau puţină apă, iar a treia zi am putut să mănânc un măr. După această doză de medicamente am constatat că mi s-a refăcut vegetaţia vaginală, au apărut granule care s-au extins şi bucal şi extern, pe coapsa stângă, iar bucal şi vaginal mi sa format o aftoză foarte, foarte puternică.

Au existat şi indivizi „amabili” care mi-au spus că persoanele care vomită masiv după citostatice nu mai au mult de trăit. Deci, îmi rămânea un singur drum, cel al terapiei naturiste, pe care l-am urmat cu perseverenţă.

Începând cu 3 ianuarie 1989, mi s-a schimbat regimul alimentar. Sau păstrat procedurile de igienizare şi aplicaţiile cu foi de varză, dar am avut o altă dietă. între orele 7 şi 11 un suc de legume alcătuit din 475 g. suc de sfeclă, 200 g. suc gulie (sau ardei), 100 g. suc varză, 50 g. suc din frunză de gulie(sau păpădie), 20 g. suc ceapă, 5 g. suc usturoi îndulcit cu 50 g. miere. La ora 13, 125 g. grâu încolţit, 25 g. miere, 25 g. nucă, 500 g. mere roşii. La ora 18 serveam acelaşi meniu ca la ora 13, numai că schimbam soiul de mere cu unele galbene sau cu pere. Amintirea dezastrului după citostaticele din decembrie m-a determinat să întrerup tratamentul medicamentos. Hotărârea mi-a aparţinut în întregime. Pe moment am fost speriată, dar ulterior am văzut că am ales drumul bun.

După operaţie nu am stat în concediu medical decât o lună şi jumătate. Am avut norocul să fiu susţinută moral şi material de colegii mei de serviciu într-un mod cu totul deosebit. Mi-au făcut o parte din ore, m-au ajutat cu bani. Am preferat să lucrez. În acest fel aveam sentimentul utilităţii, satisfacţia unor realizări. Munca îmi alunga singurătatea, îmi abătea gândul de la boala care mă măcina. Şi apoi nu zăceam pentru că eram bolnavă, ci mă odihneam ca să pot merge la şcoală. Bucuriile au început să apară una câte una. După primele simptome de autovindecare, mi-au crescut puterile.

Am început să îmi port singură de grijă, să fac treburi gospodăreşti mărunte. De „Crăciun” mi-am aranjat bradul, am sărbătorit Revelionul 1988-1989 cu seminţe de dovleac şi ceai de cimbrişor.

Pe 12 ianuarie mi-am sărbătorit cei 35 de ani. Trăiam, eram în mijlocul prietenilor şi pe deasupra mai fusesem şi bucătar şef. Am preparat totul singură, fără să mă ating de nimic. La început, când pofteam câte ceva, mă săturam cu mirosul. Apoi, odată cu trecerea timpului nu am mai poftit la nimic. Pe 17 ianuarie 1989 mi-am făcut analizele. Când am văzut acul înfipt în vena mea, m-am uitat în altă parte. M-a „trezit” vocea unui domn mai în vârstă: „Ce sânge frumos aveţi! Parcă este un vin roşu vechi.” Doamna doctor care mi-a recoltat analizele m-a întrebat ce am făcut ca să am aşa un sânge. Voia şi dânsa să facă la fel, pentru copilul ei. Când am venit după rezultate am întrebat timid dacă analizele sunt bune.

Respectiva doamnă m-a privit ca pe o ipohondră şi mi-a spus: „Sunteţi perfect sănătoasă!”

Pe 12 februarie am sărbătorit-o pe finuţa mea şi ziua aceea a fost foarte frumoasă. Am ajuns la ei şi liftul era defect. Am urcat cele 10 etaje în ritm constant, respirând regulat şi nu am obosit. Pe 18 februarie am avut mai multe bucurii. La şcoală colegii m-au felicitat pentru modul cum arătam.

Unul a fost foarte delicat: „Felicitări, azi arăţi superb! În noiembrie când te-am întâlnit m-am speriat de tine. Arătai ca un cadavru ambulant!” Seara, la aniversarea Luizei Steriade am redescoperit bucuria dansului. Am dansat doar jumătate din dans, după care am fost nevoită să mă odihnesc. Deci, după două luni de tratament am avut analizele perfecte, iar după trei, am urcat 10 etaje şi am dansat.

Din cauza lipsei de period se produsese o stocare de toxine în organism. La sfârşitul lui februarie mă simţeam rău, nu mai puteam să respir, mă durea braţul drept, abia mai mergeam. Dl. ing. Popa mi-a făcut o şedinţă de presopunctură şi chestiunea s-a autoreglat.

Lunar, în loc de period, am o criză mai violentă sau mai blândă, prin care elimin stocul de toxine din organism.

Cam pe la începutul lui martie m-am simţit în afară de orice pericol, sentiment confirmat şi de dl. Popa. Datorită acestui regim a început să mi se regenereze tot organismul. Mi-a crescut imunitatea, n-am mai vomat şi nu am mai făcut febră (cam după 1 martie), mi s-a mărit capacitatea pulmonară, m-am vindecat de alergia respiratorie pe care o aveam (nu toleram praful şi detergenţii) şi de sinuzită. Războiul era crâncen, pe viaţă şi pe moarte. Viaţa celulei canceroase contra viaţa celulei sănătoase.

Analizele erau bune. Oare cine va câştiga? Întrebarea era chinuitoare, lupta grea. Îmi amintesc că în noaptea de 27 spre 28 februarie am avut o criză puternică. Mi-am revenit a doua zi, pe la ora 11. Simţeam o durere ciudată la frunte. Când m-am privit în oglindă, am constatat că aveam un cucui. Cum l-am făcut, nu-mi amintesc. Probabil că în timpul somnului mă zvârcolisem şi am dat cu capul de ceva.

Bilanţul lunii aprilie a fost următorul: din 30 de zile 22 au fost rele, restul bune. Acuzam dureri puternice de oase şi de ganglioni.

Dimineaţa erau liniştiţi, peste zi se tumefiau, seara erau umflaţi, iar dimineaţa, după compresa cu varză din timpul nopţii erau iar dezumflaţi. Luna mai a trecut uşor, fără evenimente deosebite. În iunie, din cauza efortului cam mare pentru mine, am slăbit până la 49 de kg. şi din cauza emoţiilor, rana de la chiuretajul biopsie mi sa redeschis. M-am liniştit după ce mi-am terminat treburile la şcoală şi am reuşit să mă odihnesc. Rana mi s-a închis de la sine…

Acest regim m-a făcut să evoluez foarte mult psihic. Am căpătat o nouă deschidere faţă de multe probleme. Sunt mult mai liniştită, mai sociabilă, mi-am lichidat multe temeri şi complexe. Este fantastic cum m-am putut redescoperi, cum am reuşit să renasc.

Am ascultat foarte multă muzică, în special muzică preclasică. Era una din bucuriile mele cele mai mari şi un sprijin din cele mai puternice. în timpul lunii iulie au apărut şi alte semne de autovindecare. Două săptămâni nu am putut merge din cauza piciorului drept. Acuzam dureri foarte puternice la şold şi la nivelul gleznei. La 17 ani avusesem o deslipire epifizară prost tratată, din pricina căreia am avut multe neplăceri. Am constatat cu uimire că oasele mi se reaşează şi glezna dreaptă ajunge aproape de dimensiuni normale. Doar pigmentaţia pielii mai indica faptul că am avut cândva probleme acolo. Am observai că mi-a pocnit gingia, o săptămână am stat cu rana deschisă, perioadă în care mi sa scurs o infecţie, apoi gingia mi s-a închis de la sine. La fel mi s-a întâmplat şi cu urechea stângă. Pielea s-a crăpat, s-a prelins o scurgere purulentă, după care rana s-a cicatrizat foarte frumos. Probabil că era o reminiscenţă a otitei ce îmi umbrise copilăria.

În august am plecat la Buşteni. Am pornit încet-încet, în excursii. Întâi, Gura Diham, apoi şi mai departe. Când am ajuns la Urlătoarea, m-am simţit campioană mondială
la alpinism. Dacă aş fi escaladat Everestul, nu aş fi fost mai fericită. Reuşisem şi lumea era a mea! Plângeam de bucurie pentru că eram normală, pentru că nimeni nu ştia ce boală aveam. Mă consolam că alţii aşa-zişi sănătoşi gâfâiau mai tare decât mine la urcuş. Am continuat cu Valea Fetii, Poiana Coştilei şi alte excursii care mi-au umplut sufletul de bucurii şi de satisfacţii. Am revenit în Bucureşti plină de energie şi m-am apucat de o curăţenie generală. Plăcerea mea cea mai mare a fost să vopsesc ferestrele, lucru pe care nu-l mai făcusem până atunci.

Dar bucuria mi-a fost întunecată de începerea anului şcolar. La fel ca mulţi suplinitori, am avut mari neplăceri cu norma şi, implicit cu salariul. Toate acestea m-au afectat foarte mult, mi-au stagnat procesul de vindecare. Prin octombrie a intervenit şi altceva, nu mai puteam suporta sucurile şi grâul încolţit. Ştiam că renunţarea la regim sau cea mai mică eroare mă pot costa viaţa. Am făcut o pauză de la reţeta strictă, mâncând însă numai alimentele permise.

Când dl. Popa mi-a spus că sucurile reprezintă cheia vindecării mele, am reînceput să le beau cu poftă. Lunile octombrie şi noiembrie au trecut foarte greu, iar în decembrie am evadat din nou la munte, la Sinaia. O zi făceam o ascensiune mai grea, a doua zi ceva mai uşor. Am urcat până la Cota 1400, la Piscul Câinelui. Dar visul frumos s-a terminat repede şi m-am întors pe 22 în focul din Bucureşti. Emoţiile m-au afectat profund. Pe 12 ianuarie 1990 mi s-a redeschis din nou rana de la chiuretajul biopsie, la un an şi două luni după ce a fost făcută. Mi-am adunat nervii şi m-am calmat.

Zbuciumul meu sufletesc nu ajuta nimănui şi nu-mi făcea decât mai rău. În februarie am avut o criză care a ţinut cam vreo două săptămâni, cu febră mare, stare proastă, vomă, dureri. Toate le-am depăşit ca de obicei, fără medicamente, doar cu ceaiuri, presopunctură şi băi.

Pe 20 martie am început primul meu post total. L-am dus cu bine la capăt. Foamea m-a chinuit mai puţin decât mi-am imaginat. L-am făcut la cererea mea deoarece ştiam că prin acest procedeu accelerez autovindecarea. După criza care i-a urmat, saltul calitativ a fost vizibil. Mi s-a schimbat şi regimul alimentar, fiind mult mai lejer. Practic aveam voie să mănânc aproape orice. În vacanţa de primăvară am fost din nou la Sinaia. Proba etalon – Cota 1400 – am trecut-o mult mai uşor. În timpul urcuşului devenisem cap de coloană. La un moment dat am auzit din spate: „Doiniţa, stai! Vrei s-o concurezi pe Doina Melinte la proba de maraton?” Starea mea a fost din ce în ce mai bună în lunile următoare. În iulie am mai făcut un post de 7 zile. Rezultatele au fost vizibile. Acum am ajuns în faza finală, la aşa numitul regim de separare, pe care îl poate urma orice persoană care doreşte să fie sănătoasă. Mă simt excepţional şi ca ultimă realizare pot să menţionez că am reînceput înotul. Un om care urcă pe munte, înoată şi se simte bine poate fi considerat altfel decât sănătos?

Au fost şi glasuri de specialişti sau suspicioşi care au spus că dacă eu sunt încă în viaţă, nu am avut cancer. Nu pot să cred că dl. profesor doctor Traian Rebedea, şeful Clinicii de ginecologie şi dl. profesor doctor Paul Nicolescu, şeful laboratorului de anatomopatologie de la S.C.M.B., s-au înşelat. Diagnosticul este atestat de certificatul medical nr. 9300 din 14 septembrie 1988, de buletinul de analiză nr. 119935 din 25 noiembrie 1988 (chiuretaj biopsie) şi confirmat de doctor în chimioterapie Aldea Gabriela de la I.O.B.

Îmi pare rău că am ajuns doar în ultimă instanţă la acest tratament naturist, deşi era primul lucru cu care trebuia să încep. Şi nu numai eu, ci toată lumea. Din păcate, din acest punct de vedere, educaţia noastră, a tuturor, are numeroase carenţe. Îmi permit să fac pe această cale câteva sugestii. Ar fi bine ca şi în România să se creeze condiţii legale şi cadre bine pregătite pentru practicarea pe scară largă a terapiilor naturale. Ar trebui să apară publicaţii de specialitate, să se înfiinţeze magazine cu produse naturale garantate şi restaurante cu meniuri cu specific naturist. Ţinând cont de rezultatele spectaculoase obţinute în unele cazuri, este bine venită popularizarea şi extinderea practicării medicinei naturiste.»

Într-una din zile, stând de vorbă cu Doiniţa şi povestindu-i despre cartea pe care o voi scrie, am rugat-o să-mi relateze câte ceva din trăirile pe care le consideră mai semnificative pentru viaţa ei. A trecut o perioadă de timp şi, într-o după amiază, când ajung acasă, găsesc în camera mea un plic mare aşezat pe fotoliu, conţinând mai multe pagini scrise de Doiniţa. Îi mulţumesc pentru hotărârea luată de a îngădui publicarea unor întâmplări atât de intime ale sale şi am convingerea că ele vin în sprijinul ipotezelor (încă pentru unii), că tot ceea ce facem, de la gând, vorbă, faptă, se inregistrează şi suntem direct răspunzători de toate consecinţele acestor acţiuni ale noastre, că în finit totul este programat, nimic nu e întâmplător şi că suntem dependenţi de Vibraţia Universală Creatoare.

Doriti mai multe informatii despre vindecarea cancerului? Contactati-ne acum!