Preotul Kneipp atrage atenţia în scrierile sale că minunata coada-calului face să stagneze fiecare tumoare benignă sau malignă şi o dizolvă încetul cu încetul. M-am putut convinge singură de acest lucru. De ce sunt atât de puţin luate în considerare scrierile lui Kneipp? Câtor oameni bolnavi pe moarte li se poate oferi astfel o şansă de viaţă şi de câtă suferinţă pot fi cruţaţi cei apropiaţi lor!

Cercetările mele au dovedit că în toate tumorile compresele cu aburi de coada-calului sunt de cel mai bun ajutor. Se iau 2 mâini pline cu coada-calului, se pun plantele într-o sită şi se atârnă peste o oală cu apă în clocot (se poate folosi şi o oală de gătit sub presiune – o oală-minune). Coada-calului aburită, muiată şi fierbinte se pune într-o pânză şi se aplică acolo unde se află tumoarea, umflătura, abcesul, chistul, adenomul, melanomul, tumoarea papilară sau hematomul în caz de boli foarte grave se începe încă de dimineaţă cu aplicarea compresei în pat şi se lasă 2 ceasuri pe locul bolnav. După-amiază se repetă punerea compresei timp de 2 ore în pat, iar peste noapte ea este înnoită. Bolnavul trebuie să transpire şi să stea la cald! Aceeaşi coada-calului poate fi întrebuinţată de 3-4 ori. La prânz se aplică timp de 4 ore o compresă cu ierburi suedeze. Locul trebuie uns mai întâi cu untură de porc sau alifie de filimica, apoi se aplică o vată umezită cu bitter suedez, se pune deasupra o vată uscată pentru izolaţia termică, se acoperă cu o folie de material plastic şi se leagă cu o bucată de pânză! Cu această compresă, bolnavul poate să umble prin casă sau să şadă. După scoaterea compresei se pudrează pielea, pentru a împiedica apariţia mâncărimilor.

În caz de tumori, abcese sau umflături, care sunt plasate extern, pe epidermă, se pune terciul proaspăt cu frunze de pătlagină-îngustă sau lată şi brânca-ursului (a se vedea „Cancerul ganglionilor limfatici”).

Urmând tratamentul în mod regulat şi continuu, poate surveni încă din a cincea zi o ameliorare şi după 10-14 zile un rezultat dintre cele mai bune. Sucul proaspăt al măcrişului-iepurelui (se spală frunzele şi se trec în stare umedă prin storcătorul electric de uz casnic) atinge şi el prin ungerea locurilor bolnave performanţe bune.

Intern, se prescriu dimineaţa, 1/2 oră înainte de micul dejun şi seara, 1/2 oră înainte de cină, câte 1 ceaşcă cu ceai de coada-calului, iar pe parcursul zilei 11/2-2 litri de ceai dintr-un amestec de plante din 300 grame de filimică, 100 grame de coada-şoricelului şi 100 grame de urzică (toate bine amestecate). In acest ceai se amestecă, dacă este posibil, de 6 ori pe zi (de fiecare dată la un interval de 1 ceas) într-o cană 3-5 picături de suc de măcrişul-iepurelui.

O femeie din Bavaria scrie: „V-am scris de curând că vecinul nostru, un bărbat de 48 de ani, tată a patru copii, a fost trimis acasă din spital foarte grav bolnav şi disperat, având o tumoare la cap şi fenomene de paralizie. O jumătate a feţei era deja paralizată şi din cauza paraliziei ochiul din acea parte stătea complet închis. Medicii au spus că nu va mai deschide acel ochi niciodată. Vă puteţi imagina ce ne-am mirat şi bucurat când, la puţine zile după ce a început să întrebuinţeze conform sfaturilor dumneavoastră plante din «farmacia Domnului», ochiul i s-a deschis din nou şi omului îi merge iarăşi mai bine. Când medicul familiei a venit să-l viziteze şi a văzut ochiul deschis şi starea evident ameliorată, a trebuit să ia loc pe un scaun de atâta uimire. A fost de părere că aşa ceva nu s-a mai întâmplat până acum niciodată!”

Domnul Joachim M. din B./Allgau se adresează la 25 iunie 1979 în scris redacţiei unui ziar german: „Referitor la atacurile din presa germană împotriva doamnei Maria Treben şi a broşurii sale «Sănătate din farmacia Domnului» doresc să vă relatez cazul copilului meu: Daniela, născută pe 4 august 1973, a fost îngrijită de noi cât se poate de bine, dusă la toate examenele medicale preventive, chiar şi la cele mai mici simptome de boală mergeam imediat cu ea la doctor şi totuşi nici un medic n-a putut recunoaşte din timp ameninţarea de moarte care plana asupra copilului nostru, ci abia când a fost prea târziu. Abia la începutul lui august 1978 s-a descoperit. Fetiţa noastră fusese foarte vioaie până atunci. Brusc a început să decadă de la o zi la alta, a devenit tot mai apatică şi veşnic foarte obosită. După noi consultaţii medicale, la care nu s-a putut stabili nici un diagnostic precis, am internat o pe fiica noastră într-o clinică de copii de lângă Augsburg.

După examinări de zile întregi care suprasolicitau forţa fizică a copilului, ni s-a comunicat că fetita noastră este bolnavă de o tumoare incurabilă căreia nu i se putea veni de hac cu mijloacele de azi. Şansa de însănătoşire a fost cotată la 2-5 procente, pentru a nu ne spulbera total speranţa. S-a trecut apoi la injecţii cu cortizon, ca să se micşoreze tumoarea într-atât încât să devină eventual operabilă.

La începutul lui septembrie 1978 s-a făcut o încercare de operare, care a trebuit încheiată în stadiul incipient, întrucât copilul nostru risca să-şi piardă tot sângele, în ciuda tuturor transfuziilor. Tumoarea se extinsese în toată regiunea abdominală, năpădise complet organele cele mai importante ca ficatul, vezicula biliară, splina şi rinichii, strangulase aorta şi arterele femurale, ceea ce ne explica de ce fetiţa nu mai putea fugi. Abia acum a început cu adevărat perioada de chin pentru copil, l se făceau mereu raze şi injecţii cu cortizon. Nu vă puteţi imagina ce a însemnat asta pentru noi, părinţii. Am stat în total şapte săptămâni zi de zi la patul copilului nostru în Augsburg, iar în prezenţa sa trebuia să râdem şi să fim veseli. Numai acest lucru şi solicita deja puteri sufleteşti imense. În acelaşi timp trebuia să privim cum fetiţa noastră devenea pe zi ce trecea mai puţintică şi decădea tot mai vizibil. Din cauza razelor şi injecţiilor cu cortizon nu mai putea să mănânce aproape nimic. O săptămână după operaţie s-a îmbolnăvit de icter, care s-a tot agravat. La început, doctorii au crezut că a fost cauzat de transfuziile de sânge.

După alte examinări repetate ce durau ore în şir a fost clar că tumoarea blocase scurgerea fierii; s-a propus o nouă operaţie pentru a provoca o scurgere artificială a fierii. La întrebarea mea dacă această operaţie era neapărat necesară, în loc de răspuns mi s-a pus o altă întrebare – dacă voiam să las copilul să moară din cauza nefuncţionării ficatului. Ar fi fost o încercare la care copilul meu probabil că n-ar fi supravieţuit. S-a întâmplat ca exact în acea perioadă sala de operaţie să fie în renovare. Medicul care o trata a fost de părere că, deşi operaţia era urgentă, se puteau aştepta cele zece zile până ce sala de operaţie va funcţiona iarăşi normal, întrucât acolo existau condiţiile optime.

La insistenţele mele ne-am putut lua fetiţa acasă pentru zece zile, căci în acest timp nu se putea face nimic în plus pentru ea în spital. Asta a fost la sfârşitul lui septembrie 1978. De-abia aşteptasem acest moment. Printr-o cunoştinţă auzisem între timp de doamna Maria Treben căreia apoi i-am telefonat. M-a sfătuit la telefon să iau plantele descrise în broşura «Sănătate din farmacia Domnului» la «Tumori maligne». În disperarea noastră nu mai ştiam ce să ne facem, iar după părerea noastră nu puteam înrăutăţi astfel nimic, ci doar îmbunătăţi. După cum am aflat ulterior, copilului nostru i se dăduse şansă de supravieţuire nu mai mult decât până la Crăciun. Doamna Treben ne-a spus la telefon că după cinci zile ar trebui să survină o ameliorare. Marea minune s-a întâmplat.

În a cincea noapte, copilul nostru a început să plângă, deşi până cu puţin înainte ţipase încă foarte tare de durere. Deodată am devenit oamenii cei mai fericiţi. Ce se întâmplase? Sângele, care nu mai ajungea în venele de la picioare din cauza strangulării vaselor sangvine, a ajuns iarăşi acolo, declanşând o senzaţie de picioare amorţite. Am avut astfel confirmarea că plantele medicinale începuseră să dea rezultat. La scurt timp înainte de termenul fixat pentru operaţie am observat o dispariţie treptată a icterului, drept care am contramandat operaţia, între timp, copilul nostru îşi pierduse însă tot părul din cauza injecţiilor. Puţin înainte de Crăciunul din 1978 am fost iarăşi la un control în Augsburg, la care profesorul, o capacitate în acest domeniu, n-a mai constatat nici o tumoare. Pe baza radiografiilor s-au mai constatat numai pete de calcifiere, ceea ce ne-a dat ocazia unor noi speranţe. Totul s-a întâmplat în cca. nouă săptămâni. Copilul nostru se simte până în ziua de azi foarte bine, este iarăşi la fel ca înainte şi am putut, datorită sfatului doamnei Treben, să-l avem lângă noi până acum deja cu o jumătate de an mai mult decât estimaseră medicii.

Aş dori să subliniez faptul că doamna Treben a ajutat în mod dezinteresat. Cu atât mai mirat sunt că doamna Treben este atacată acum în presa germană. Acesta este motivul pentru care v-am evocat cazul nostru. – Pentru a pune totul pe hârtie, ar trebui să scriu un întreg roman. Aş dori să-mi exprim încă o dată recunoştinţa faţă de doamna Treben pentru ajutorul său altruist. Pentru familia mea s-a petrecut un mare miracol.”

Relatarea suna foarte promiţător şi se putea crede că aici n-ar mai putea surveni complicaţii. Tumoarea, care invadase toate organele vitale, ameninţând astfel viaţa micuţei Daniela, se dizolvase şi dispăruse cu ramificaţii cu tot. Şi totuşi, copilul a murit după vreo jumătate de an. Din păcate, n-am aflat această veste de la părinţi, ci într-un mod foarte cinic, printr-un reporter german, care s-a aliat într-un chip nu foarte frumos murmurului general din presa germană împotriva mea. Cum de s-a ajuns totuşi la acest sfârşit acum neaşteptat după schimbarea în bine survenită în starea bolii mortale a micuţei Daniela? Tatăl ei mi-a scris odată după cca. o jumătate de an că fetiţa făcuse brusc febră; mi-a mai scris atunci că după rezultatele favorabile ale analizelor medicale încetaseră tratamentul cu plante, „căci nu se poate forţa un copil atât de mic să bea ceai de plante”. Nu, asta nu se poate. Părinţii ar fi putut reuşi însă cu inteligenţă şi tact să convingă copilul să bea ceaiurile de plante. Boala era mortală, medicii n-au putut ajuta. Plantele din farmacia Domnului au fost cele care aduseseră ajutor. Ar fi ajutat cu siguranţă şi mai departe. Citiţi, vă rog, la „Leucemie” relatarea despre micuţul Peter W.

Sfat important

Cantitatea mare de ceai indicată ar trebui respectată la orice boală malignă. Cantitatea care bolnavului i se pare mare poate fi biruită cu uşurinţă, luându-se mereu, la fiecare 15-20 minute, câte 1 înghiţitură, înainte ca stomacul să primească următoarea înghiţitură, cea dinainte este digerată. Dacă bolnavul nu mai are poftă de mâncare, aceasta revine curând după ce a început să bea ceai. Şi digestia începe să funcţioneze normal. Consider ca foarte importante băile complete de cimbru în cazul bolnavilor lipsiţi deja de orice vlagă, mai cu seamă atunci când le creşte şi febra. Bolnavul simte o revigorare surprinzătoare în starea sănătăţii, dacă nu chiar o schimbare radicală. În cazul multor boli de cancer incurabile se întâmplă să apară deodată o puternică retenţie de apă. Se întrerupe atunci consumul cantităţii de ceai indicate şi se beau în schimb 5 zile exclusiv 5-6 ceşti cu ceai de coada-calului, în înghiţituri mici repartizate pe parcursul zilei. Dacă însă retenţia de apă se retrage în ziua a treia sau a patra, se recurge iarăşi la prima cantitate de ceai. Dacă după un timp apar din nou reţineri de apă se apelează iar la ceaiul de coada-calului. Cea mai importantă exigenţă în toate aceste boli este controlul medical regulat. Numai medicul poate recunoaşte starea exactă a sănătăţii!


2%

din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și sprijinirea directă a Asociației Sfintele Mucenițe Ecaterina și Filofteia, nu către stat. Ajută-ne să luptăm în continuare pentru cele ce-ți sunt dragi: Dezvoltarea Personală, Comunitară și Socială, Familia, Credința și Țara.

Descarcă formularul și depune-l la agenția ANAF de care aparții până pe 31 iulie.

Articole Asemănătoare și de Interes pentru Dvs