Se sim­te li­ber, fericit. Dupa ce se va in­toarce de la manastire, nu stie pre­cis ce va face. Nu s-a gan­­dit. Singu­rul sau program e doar cel de ruga­ciune, pe care-l ti­ne “cu sfintenie, orice s-ar intam­pla”, de multi ani. Di­mineata, de la ora pa­tru si pana la sase, apoi dupa pranz, de la patru la cinci, si seara, de pe la opt pana spre zece, inainte de a adormi.

Dar poate sa-si faca ru­gaciunile si pe munti, in padure, fiind­ca poarta me­reu in rucsacul sau verde Ceaslovul, absolut oriun­de s-ar duce. Se pune un­deva, pe-o pajiste inalta, in genunchi, si doua ore, doar se roa­ga. Nici o clipa nu se ridica. Ii zic ca asta-i o viata ca de calugar, dar el zice ferm ca nu. Ci crede ca asa ar trebui sa tra­iasca orice crestin obisnuit. Orice om li­ber. Pentru el nu-i deloc o priva­tiu­ne, o corvoada, ci chiar o bucurie. Adesea, abia as­teapta “ceasurile” astea ale rugaciunii. Si pentru cine se roaga? “Pentru toata lumea asta din jur. Pentru tot ce este…”. Asa zice. Si rade.

Asadar, chiar nu stie ce va face maine, spre amiaza. Poate ca va merge dupa plante. Poate va trece dincolo, peste Rarau, pana la manastirea Sihastria, sa vada ce mai e. Acolo, parintele staret Ioan Larion, unul din ma­rii duhovnici ai Bucovinei, il numeste si azi “doc­torul manastirii”. De doua ori, Ioan Baron l-a salvat de la moarte. E batran, are o boala grava de plamani, une­ori se sufoca, aproape i se opreste respiratia. Fug ca­lugarii peste munte, pana la el: “Hai, frate Ioane, ca parintele nostru ii gata!…”.

Me­reu vine, cand este chemat. Dar nu ii pla­ce faima asta, de “doc­tor al ma­nas­­tirilor”, cum l-a botezat pa­rintele Ioan. Chiar anul acesta, la Bobo­teaza, a vrut sa ii multu­measca in pre­dica sa de la sfar­si­tul Litur­ghiei. In fata unei biserici arhipli­ne, a spus: “Avem aici un om care m-a salvat de la moarte. Mari sunt minunile lui Dum­ne­zeu…”. Vindeca­torul statea cu­min­­te, unde­va in pridvor. Nu se astepta. “Un­de esti, frate Ioane? Ri­dica mana sus!”, a mai zis duhovnicul, zambind, pri­vind pes­­te multi­me. Atunci el s-a rusinat tare si nu a ridicat mana. A iesit incet din bise­ri­ca si a plecat si s-a tot dus, aproape aler­gand peste munti, ina­poi, spre casuta lui. Nu vrea sa fie stiut. Vrea sa fie ni­meni. Pen­­tru Ioan Baron, “ni­mic din ceea ce faci nu trebuie sa fie stiut”. Nu-i pasa. Mai­ne, la rasaritul soa­relui, va fi pe varful muntelui aceluia, un­de se va aseza pe iarba. Lumea va fi la pi­cioarele lui. Va sta acolo cateva minute, ca sa se odihneasca. Si va privi.